„Întoarce-mă la mine” e al doilea roman al meu și, dacă primul a venit dintr-o perioadă în care încă încercam să-mi dau seama cine sunt, ăsta a venit dintr-un loc în care începusem să-mi dau seama cât de ușor e să te pierzi prin alți oameni.

E o carte despre iubire, dar nu din aia care rezolvă tot. Din contră. Despre relațiile în care intrăm cu tot ce avem și din care, uneori, ieșim întrebându-ne unde dracu' am rămas noi. Despre oamenii pe care îi iubim deși știm că lucrurile sunt complicate, despre alegeri pe care le facem convinși că sunt cele bune și despre momentul ăla foarte incomod în care începi să te întrebi dacă viața pe care o trăiești chiar mai seamănă cu cea pe care ți-ai dorit-o.

Am pus în carte multă vulnerabilitate, dar și umor, pentru că nici măcar când viața se duce de râpă nu reușim să fim dramatici non-stop. Mai trebuie să ne și facem de căcat din când în când.

Nu vreau să spun prea multe despre poveste, pentru că o parte importantă din ea stă tocmai în lucrurile pe care nu le vezi venind. Pot să spun doar că „Întoarce-mă la mine” vorbește despre pierdere în mai multe forme decât cea evidentă și, mai ales, despre cât de mult din tine poți lăsa într-o relație până când ajungi să ai nevoie să te întorci la tine.

Și da, finalul e... ceva. Știu. Am primit suficiente mesaje după el.

Doar că povestea nu se termină acolo. Continuă în „Rămâne-mi”, pentru că aparent nici eu n-am fost pregătit să-i las pe oamenii ăștia în pace după ultima pagină.

Dacă ai iubit vreodată pe cineva mai mult decât era sănătos, ai rămas când probabil trebuia să pleci sau ai avut măcar o perioadă în care te-ai uitat la propria viață și te-ai întrebat „bă, eu unde mai sunt în toată povestea asta?”, sunt șanse destul de mari să găsești ceva din tine aici.