Bună!

Nu prea scurtă poveste despre mine...

Am început să scriu pe la 20 de ani — spun asta luând ca reper viața de adult, altfel scriu de când am învățat să scriu și pare-se că nu m-am mai oprit — nu pentru că visasem de mic să devin autor și nici pentru că citisem o carte care mă făcuse să spun că într-o zi voi scrie și eu una. Scrisul a apărut când am avut nevoie de el. Când eram mic, poeziile erau pentru mine o formă de descărcare. O metodă de a pune în ordine lucruri pe care nu știam încă să le spun altfel, de a înțelege cine sunt și, uneori, pur și simplu de a scoate din mine ce nu mai încăpea deloc și mă făcea să mă sufoc. Iar metoda asta a continuat până-n ziua de astăzi, în care tu citești această biografie wannabe și, mai mult decât atât, a funcționat. 

Confuz, primul meu roman, a fost scris la 20 de ani și publicat pentru prima dată câțiva ani mai târziu. În 2017, romanul apărea la editura Herg Benet și ajungea în librăriile din România. Era (și este) o carte foarte directă, foarte puțin preocupată să fie cuminte și scrisă într-o perioadă în care literatura română vorbea încă destul de precaut despre identitate, sexualitate și relații queer. Eu n-am fost la fel de precaut. Precoce poate, precaut niciodată.

​

Privind înapoi, probabil că astăzi aș scrie Confuz diferit. Ceea ce mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot spune despre mine după atâția ani: m-am schimbat.​ Cartea a rămas însă acolo ca fotografia versiunii mele de 20 de ani și a continuat să-și găsească cititorii. Criticii și oamenii care au scris despre ea au remarcat tocmai lucrurile care aveau să rămână importante pentru mine și mai târziu: naturalețea, oralitatea și lipsa nevoii de a transforma literatura într-o demonstrație de inteligență.

​

Au urmat, desigur, alte cărți și, inevitabil, alte versiuni ale mele.​ În 2023 am publicat Întoarce-mă la mine, iar povestea a continuat cu Rămâne-mi. Dacă în Confuz scriam cu energia și inconștiența omului de 20 de ani care vrea să spună totul deodată, cărțile de mai târziu au venit dintr-un loc diferit. M-au interesat tot mai mult relațiile dintre oameni, felul în care iubim, lucrurile pe care le acceptăm de dragul iubirii, despărțirile, limitele, pierderea și drumul — uneori ridicol de lung — înapoi către noi.

​

De fapt, probabil despre asta am scris mereu: despre oameni.

Despre oamenii care iubesc prost, iubesc prea mult, pleacă prea târziu, se răzgândesc, se mint, o iau de la capăt, fac alegeri discutabile și încearcă, în tot haosul ăsta, să afle cine sunt.

​

Nu mă interesează personajele perfecte. Nici oamenii perfecți, dacă tot veni vorba.

Îmi place literatura care poate fi citită fără dicționar pe noptieră. Cred în propoziții care sună uman, în dialoguri care ar putea fi auzite la masa de lângă tine și în povești în care te recunoști uneori suficient de tare încât să-ți pară puțin rău că ai început cartea.

​​

Site-ul ăsta, că face totuși obiectul muncii mele, nu este un pas adiacent carierei mele în scris, din contră, îmi doresc să vină în completarea ei. Adică, aici e locul în care-mi adun cărțile, aici public texte și pun în aplicare ideea îndrăzneață de a resuscita blogul în forma lui antică — de care-mi e foarte dor — tot aici voi publica articole, interviuri, idei terminate și neterminate și, probabil, suficiente lucruri personale cât să regret din când în când existența internetului. ​​
 

Într-un interviu din 2017 spuneam că scrisul a apărut exact atunci când am avut nevoie de el și că nu știam dacă va rămâne pentru totdeauna.​ Au trecut vreo 13 ani de când l-am luat mai în serios. Și încă scriu. Ceea ce rezultă că scrisul a rămas singura constantă din viața mea. Și singura relație love-hate care mi-aș dori să nu se sfârșeașcă niciodată.

​

*PS. Dacă binevoiești să te înscrii la newsletteru' de la ora 5 și m-ajuți să creez o comunitate în afara tuturor rețelelor de social media, promit că cel puțin un acatist de la bunica îl ai asigurat. Mulțam!