„Rămâne-mi” continuă povestea din „Întoarce-mă la mine”, pentru că după finalul primei cărți am considerat, aparent, că cititorii mei nu suferiseră suficient. Și nici personajele.

Tehnic, cartea poate fi citită și separat. Practic, eu n-aș face asta. Nu pentru că n-ai înțelege nimic, ci pentru că o bună parte din ce se întâmplă aici vine cu tot bagajul din prima carte, iar unele lucruri lovesc diferit când știi prin ce au trecut oamenii ăștia până să ajungă aici.

Dacă „Întoarce-mă la mine” vorbește mult despre cât de ușor ajungi să te pierzi prin alți oameni, „Rămâne-mi” începe mai degrabă de la întrebarea: bun, și ce faci după?

Ce faci când lucrurile nu ies cum trebuiau? Când viața pe care ți-ai imaginat-o nu mai există, planurile s-au dus dracu', iar tu trebuie cumva să continui, deși habar n-ai în ce direcție? Ce faci cu eșecul, cu pierderea, cu depresia, cu toate variantele de viitor pe care le-ai construit în cap și care, dintr-odată, nu mai sunt disponibile?

Dar nu e o procesiune funerară de câteva sute de pagini, promit. Am păstrat umorul, momentele absurde și felul în care oamenii continuă să facă glume chiar și când viața lor e vraiște, pentru că mie așa mi se pare că funcționăm în realitate. Putem să avem una dintre cele mai proaste perioade din viață și cinci minute mai târziu să râdem ca proștii de ceva complet nepotrivit. Una nu o anulează pe cealaltă.

„Rămâne-mi” e despre ce rămâne după ce pierzi ceva ce credeai că va rămâne pentru totdeauna. Despre încercarea de a construi din nou când n-ai neapărat chef, energie sau instrucțiuni. Despre oamenii care pleacă, oamenii care rămân și, poate cel mai complicat, despre cum înveți să rămâi tu cu tine când nu mai ai unde să fugi.

Nu cred că e o carte despre cum să „depășești” lucruri. Nici nu sunt convins că depășim tot ce ni se întâmplă.