Anomalia afectului s-a născut dintr-o întrebare pe care, în forme diferite, mi-am pus-o de prea multe ori: de ce dracu’ continuăm să simțim lucruri despre care știm că nu ne fac bine?

Și nu mă refer doar la iubire. Ar fi simplu dacă toate problemele noastre afective ar încăpea într-o relație de cuplu și s-ar rezolva cu un „block peste tot și mergi mai departe”. Mă refer la tot. La părinți de la care încă așteptăm, la treizeci și ceva de ani, o validare pe care poate n-am primit-o nici la zece. La prieteni pe care îi ținem aproape din istorie, nu din prezent. La oameni pe care i-am scos din viața noastră, dar cu care continuăm să avem conversații imaginare în duș. La foști pe care nu-i mai iubim, dar despre care ne-ar deranja teribil să aflăm că sunt foarte fericiți. Știi tu, maturitate emoțională.

Mă interesează mai ales contradicțiile astea. Locurile în care omul rațional din noi spune una și animalul afectiv face cu totul alta. Putem să știm că cineva nu ne iubește cum avem nevoie și să ne doară în continuare că nu o face. Putem să nu vrem un om înapoi și totuși să vrem să-i pară rău că ne-a pierdut. Putem să iertăm fără să mai vrem vreodată să vedem persoana respectivă. Putem să iubim și să plecăm. Putem să plecăm și să iubim în continuare. Două lucruri aparent opuse pot fi adevărate în același timp și cred că o bună parte din suferința noastră vine tocmai din obsesia de a alege unul.

Eseurile din cartea asta nu încearcă să pună ordine în toate lucrurile astea. Le-am scris tocmai pentru că m-am săturat de discursul în care orice relație trebuie să aibă un vinovat, orice rană o lecție, orice despărțire un sens și orice căcat prin care trecem trebuie transformat obligatoriu în „cea mai bună versiune a noastră”.