Se schimbă, oare, oamenii?

Am văzut un poll pe Instagram cu întrebarea „Se schimbă oamenii?”, iar aproximativ 30% dintre cei care au răspuns au ales „nu”. Ceea ce mă face să cred că fix oamenii ăia ori nu sunt capabili de schimbare, ori nu și-au dat seama cât de mult s-au schimbat chiar ei de-a lungul vieții.

Pentru că mi se pare aproape imposibil să rămâi același om. Nici măcar nu trebuie să treci prin vreo mare revelație, să te muți în Bali, să meditezi desculț la răsărit și să te întorci cu chakrele aliniate și tatuaj cu trust the universe. E suficient să trăiești.

Te schimbă oamenii pe care îi întâlnești. Te schimbă oamenii pe care îi pierzi. Te schimbă banii și te schimbă lipsa lor. Te schimbă primul om care te iubește bine și, uneori mult mai tare, primul care te iubește prost. Te schimbă succesul, eșecul, rușinea, singurătatea, un job în care te-ai dus doi ani cu scârbă, o prietenie care s-a terminat urât, o mutare, o moarte, un copil, un divorț, zece ani de rutină, o conversație auzită la momentul potrivit sau o propoziție pe care cineva ți-o spune într-o marți oarecare și pe care, dintr-un motiv pe care nici tu nu-l înțelegi, n-o mai uiți niciodată. Te schimbă inclusiv lucrurile despre care, în momentul în care se întâmplă, crezi că „n-au fost mare lucru”.

Și nu, nu ne schimbăm neapărat în bine. Aici cred că facem confuzia.

Când spunem despre cineva că „s-a schimbat”, avem tendința să ne imaginăm un arc narativ frumos în care omul a fost prost, viața i-a dat două palme, el a înțeles mesajul, și-a făcut introspecția și acum este o versiune premium a lui, fără reclame. Not how it works.

Unii oameni devin mai buni. Alții devin mai răi. Unii devin mai empatici după ce suferă, alții devin niște jigodii tocmai pentru că au suferit și ajung la concluzia că, dacă lor le-a fost greu, n-au niciun motiv să facă viața altora mai ușoară. Unii devin mai generoși când fac bani, alții încep să creadă că sărăcia e defect de caracter. Unii devin mai toleranți pe măsură ce cunosc lumea, alții se închid și mai tare în cele trei idei cu care au plecat de acasă. Unii, după ce sunt înșelați, învață să aleagă mai atent; alții ajung să suspecteze fiecare om care intră în viața lor și îi pedepsesc pe următorii pentru ce-a făcut unul dinainte. Toate astea sunt schimbări. Nu toate sunt evoluție. Și cred că aici e o diferență destul de importantă.

Mai există și ideea asta că „oamenii nu se schimbă, doar își arată adevărata față”, care sună excelent pusă cu alb pe fundal negru, eventual cu un pian trist pe fundal, dar mi se pare o explicație mult prea comodă pentru cât de complicați suntem.

Care adevărată față? Aia de la 17 ani? Aia de la 25? Aia de când eram îndrăgostiți? Aia de după ce ni s-a terminat relația? Aia de când aveam 20 de euro în cont? Aia de când ne mergea bine? Aia dintr-o perioadă în care eram atât de terminați încât reacționam la orice? Aia de acum?

Eu nu sunt același om care eram acum zece ani și, dacă sunt sincer, slavă Domnului, pentru că unele dintre părerile mele de atunci meritau probabil puse într-un sac, legate bine și abandonate undeva unde nu există internet.

Mi-am schimbat opinii despre care eram convins că nu mi le voi schimba niciodată. Am tolerat lucruri pe care astăzi nu le-aș mai tolera cinci minute. Am condamnat lucruri pe care ulterior am ajuns să le înțeleg. Am avut certitudini care astăzi mă fac să râd și frici pe care astăzi nici nu mai știu să le explic. Am devenit mai bun în unele privințe și, foarte probabil, mai dificil în altele. Sunt mai atent cui îi dau acces la mine, mai puțin dispus să mențin relații doar de dragul vechimii, dar sunt și mult mai dispus să accept că uneori eu sunt ăla care greșește și că faptul că am o explicație pentru comportamentul meu nu înseamnă automat că am și o scuză. Cum dracu' să spun că oamenii nu se schimbă când eu am cunoscut, numai în mine, atâția oameni diferiți?

Cred că problema e că observăm foarte ușor schimbarea atunci când ne afectează și mult mai greu când se întâmplă lent. „Nu mai e omul pe care îl știam”, spunem după ce cineva începe să se poarte diferit cu noi. Păi… posibil să nu mai fie. Și nici tu nu mai ești omul pe care îl știa el. Uneori doi oameni care s-au potrivit extraordinar într-o anumită perioadă a vieții ajung, câțiva ani mai t

ârziu, să nu mai aibă aproape nimic în comun fără ca vreunul dintre ei să fi mințit la început. Au crescut diferit. Au trăit lucruri diferite. Au învățat lecții diferite din aceleași întâmplări. Unul s-a deschis, celălalt s-a închis. Unul a început să vrea liniște, celălalt încă trăiește bine în haos. Unul a învățat să spună „nu”, iar celălalt îl prefera pe vremea când spunea mereu „da”.

Și de aici apare uneori replica aia superbă: „te-ai schimbat”. Normal că m-am schimbat. Ar fi destul de trist să treacă zece, douăzeci, treizeci de ani peste mine, să iubesc, să pierd, să greșesc, să mă mut, să cunosc sute de oameni, să citesc, să muncesc, să mă fac de rahat, să mă ridic, să-mi schimb complet viața de câteva ori și la final să fiu fix aceeași persoană, cu aceleași opinii, aceleași reacții și aceleași mecanisme ca la început. Aia nu mai e consecvență.

E încăpățânare.

Sigur că există și lucruri care rămân. Temperament, anumite valori, niște reflexe, bucăți din personalitate pe care probabil le vom căra toată viața. Și există oameni care repetă același comportament douăzeci de ani pentru că nu vor să se uite niciodată la ei suficient de atent încât să-l schimbe. Dar și ei se schimbă între timp. Doar că nu neapărat unde trebuie.

Poți să devii mai amar. Mai rigid. Mai suspicios. Mai egoist. Mai fricos. Poți să-ți perfecționezi aceleași defecte până când ajungi campion mondial la ele. Tot schimbare se cheamă. De-asta cred că întrebarea „se schimbă oamenii?” e aproape inutilă.

Oamenii se schimbă oricum. Mult mai interesant mi se pare în ce se schimbă. Pentru că timpul trece peste toți. Doar că pe unii îi face mai curioși, mai calzi, mai conștienți de cât de puține știu și mai atenți cu viețile altora, iar pe alții îi găsește după douăzeci de ani cu aceleași răni, aceleași războaie și aceeași convingere că problema a fost, de fiecare dată, la altcineva. Și dacă tot n-avem opțiunea să rămânem exact cine suntem, măcar să mai verificăm din când în când în ce direcție ne ducem.