Despre depresie şi anxietate - Oamenii nu pot face mai mult

Cazul Iuliei îmi amintește de cazul Cristina Țopescu, când au ieșit lupii moraliști să-i pună prietenii la zid că n-au știut să facă mai bine, că n-au vrut, că nu i-a interesat, că nu au fost acolo. Ca și atunci, și acum, dintr-un caz tragic devine un caz de judecat. Nu judecăm defunctul, sau poate și pe el, vezi cei care încă au impresia că depresia e un moft și-o fiță.

Oamenii nu pot să facă mai mult decât fac când cineva drag suferă de depresie şi anxietate. Prietenii mei mă sună zilnic. Și dacă nu mă sună toți, cel puțin unu se asigură că nu trece o zi în care să nu-mi ia pulsul. Nu cred că se vorbesc între ei, dar se nimerește ca mereu să sune sau să-mi scrie cineva. Foarte rare zilele în care n-a sunat nimeni. Dar chiar și așa, chiar dacă e absolut fabulos să vezi și să știi că oamenii dragi îți sunt aproape și vor autentic să știe cum ești, dacă mai respiri, dacă ai nevoie de ceva, dacă ai mâncat, dacă ți-ai luat pastilele, dacă ai băut prea mult, dacă pot face ceva să te ajute, tu tot singur te simți. Ești singur pentru că oamenii ăia, chiar dacă ar face extrema de a te lua la ei acasă cu schimbul, tot nu ți-ar putea prelua din stări. Ele rămân cu tine oriunde ești, orice faci, oricât de ocupat ești, oricât de mulți oameni ai în jur chiar și fizic. Nimic, absolut nimic nu te distrage din întunericul în care te afli. Și mai e o chestie. De la un telefon la celălalt pot trece o oră, două sau zece, timp în care starea ta se poate agrava într-un minut, timp suficient să faci o tâmpenie. Și nu, ipoteza că oamenii depresivi își doresc să-și facă rău sau să se sinucidă e greșită. Nu ne dorim asta. Ne dorim ca măcar pentru o fucking secundă să nu mai simțim. Nimic. Nicio emoție. Să nu ne mai simțim copleșiți, să nu mai simțim presiunea enormă din piept datorată anxietății, să nu mai simțim că vrem să ne smulgem părul din cap, să nu mai umblăm bezmetici dintr-un colț în altul al camerei acaparați de neliniște. Vrem ca emoțiile să nu ne mai doară fizic. Vrem să nu ne mai sufocăm de plâns din senin. Vrem să nu se mai dea replay over and over again la toate gândurile absolut îngrozitoare pe care le avem. Vrem să fie liniște. Și nu e niciodată liniște.

Imaginați-vă o cameră în care există copii care urlă și trântesc lucruri, adulți care se ceartă, zbiară și-și aruncă cuvinte grele, sirene de pompieri și ambulanțe care intră pe fereastră, un televizor dat la maximum cu niște isterici din viața noastră care ne spun, over and over again, cât suntem de proști, de inapți, cum nu suntem buni la nimic, cum pe tot ce punem mâna distrugem, cum nu merităm să fim iubiți, ocrotiți, cum nu merităm nimic bun în viață pentru că n-avem niciun scop. Cum trăim și facem umbră pământului degeaba că suntem niște fițoși fără chef de muncă, altfel am ști să ne depășim starea. Și tot în aceeași cameră se derulează pe un ecran mare toate eșecurile profesionale, toate relațiile eșuate, toți oamenii pe care i-am iubit și care s-au pișat pe noi cu boltă în timp ce ne spuneau, senini, că ne-am udat de la ploaie. Se derulează toate dezamăgirile, toate frustrările, toate neajunsurile, toate lacrimile scurse și-adunate într-o viață.

Și-acolo, în camera aia, în mijlocul ei, suntem noi, întinși pe jos, șiroind lacrimi de crocodil, căutând disperați să putem trage o gură de aer, înghiontiți și loviți cu pumnii și picioarele de către toți cei care ne-au fost lecții în viața asta. Și ca-ntr-un ecou îți auzi prietenii care-ți spun, poți, ridică-te, fă ceva, ieși, plimbă-te, ascultă muzică, muncește până la epuizare. Trage de tine! O să fie bine dacă îți dorești asta. Și, cumva, deși e ca și cum ai pune un om fără picioare să alerge, încerci să faci asta. Să te ridici și să mai tragi de tine. O oră, două, cinci, o zi, încă o zi ș.a.m.d. Dar se întâmplă doar asta. Tragi de tine. Nu trăiești, ești la limita supraviețuirii. Și la un moment dat îți dai seama că devii cât de cât funcțional, sunt zile când reușești să te dai jos din pat, să-ți faci cafeaua și să fii chiar productiv, ba chiar să ieși cu câțiva prieteni și să te comporți ca și cum ai fi bine. Deși nu ești.

Nu ești niciodată bine. Dar râzi la glume, te implici în discuții, mai bei ceva, mai mănânci forțat, mai whatever, cât să pară că ești bine. Deși nu vrei să-i minți că ești bine, dar mintea ta mimează binele automat, fără să vrei asta. Și ai o perioadă când, din mimat în mimat, din exterior pare că ești bine. Și da, oamenii ajung să creadă că ești pe picior de reveneală. C-o să fii cu adevărat bine. Și se relaxează, că e și normal să se întâmple asta. Dar, inevitabil, mereu când ajungi în zona asta în care până și tu ajungi să crezi mima respectivă, apare ceva sau cineva care te scoate din rahat, care pentru o perioadă te zguduie atât de tare încât, dammit, te simți nu bine, te simți fericit. Începi să fii motivat, începi să ai energie, începi să-ți dorești să faci lucruri și să le și faci, începi să crezi că zicalele alea pe care le credeai bullshit-uri, că atunci când nu te aștepți deloc apare cineva care îți va arăta cât ești de puternic, de minunat, de ușor de iubit, care te va susține, ocroti, care va ști mereu să te încurajeze, să-ți spună cât de bine-ți iese totul și cum e extrem de recunoscător că te-a cunoscut. Și ajungi să crezi. Ajungi să crezi ușor, pentru că după ce o viață întreagă n-ai știut cum e să fii iubit și-ai auzit doar căcaturi din partea persoanei de lângă tine, când apare cineva care șterge pe jos cu tot trecutul tău de căcat și-ți arată cât de minunată poate fi viața cu cineva, crezi. Crezi și prinzi încredere. Prinzi încrederea pe care crezi că n-ai mai fi avut-o niciodată. Sădește în tine speranța că... this is it. I'm enough for somebody. And they take me as I am. Și viața începe să capete iar sens. Și-apoi dispare. Dispare și odată cu dispariția lui pleacă și tot ce ți-a arătat că poate fi magic. Și cum ți-ai construit casă în sufletul lui, rămâi homeless. Homeless. Și nu doar că te destabilizează, dar te aruncă într-un hău și mai adânc decât cel în care erai înainte să-l cunoști. Și peste toate problemele și gândurile tale de căcat, apar de ce-urile, apar poate-urile, apar what ifs-urile. Te-ntrebi what was the fucking point of it all? Really. Care-i lecția pe care trebuie s-o învăț acum? De ce aveam nevoie de ea? Știam că oamenii sunt de căcat. De ce trebuia s-o aflu din nou? Și uite așa apare un nou șir nesfârșit de gânduri și întrebări la care nu vei avea niciodată răspuns. Și te trezești iar în realitatea în care erai înainte, doar că bagajul de lucruri de căcat e mai mare și mai greu. Și-ajungi să crezi despre tine, într-adevăr, că ești slab, că nu-ți iese nimic, că nu faci nimic bine, că nu meriți să fii liniștit nici profesional, nici personal. Că viața ta e un lung șir de evenimente de căcat care nu se opresc și că n-apuci niciodată să te vindeci de niciunele.

Și faci terapie, iei pastile, meditezi, încerci să lucrezi cu creierul în fiecare zi, citești, doamne, cât citești, mai ai puțin și-ți poți da doctoratul în psihologie. Cunoști atât de bine ce trebuie făcut la nivel teoretic încât nimeni n-ar avea cum să-ți spună ceva ce nu știi. Și pui în practică tot ce acumulezi, chiar pui. Însă nimic nu dă roade în practică. Absolut nimic. N-ai bani, dar nici nu găsești energia și motivația să-i faci. Simți că nu mai ai nicio satisfacție cu ceea ce faci, dar nici n-ai habar ce altceva te-ar satisface. Suferi ca un câine din cauza cuiva și tot pe tine te învinovățești. E momentul ăla când crezi că toate sunt doar din cauza ta și a deciziilor tale. Ca apoi să te gândești cum ar fi fost dacă luam decizia aia și nu pe cealaltă, cum ar fi fost dacă-l întâlneam pe cutărescu din nou și-n loc să-l salut aș fi trecut pe lângă el și mi-aș fi văzut de viață. What ifs... a lot of them.

Iar prietenii fac ce pot, dar gândurile și stările astea sunt atât de complexe și-atât de fucked up încât, în realitate, nici măcar nu le poți exprima în cuvinte. Nu știi cum să le scoți pe gură ca să exprime exact ce simți. N-ai cum. Nu ai cum să-ți explici real stările încât să poată fi înțelese 100%. Și-atunci zici că ești bine. E ok. Am o zi mai proastă. Îmi revin. Oamenii nu pot face mai mult. Nici noi nu putem face mai mult. Am mai spus-o și-o repet, din ce am învățat toți anii ăștia. Depresia e un dans al morții, și oricât de bine ai învăța pașii, oricâți prieteni ți-ar deveni parteneri la concursul ăsta, dacă e să calci greșit, o vei face cu toți prietenii și toată familia alături. Și nu e nimeni vinovat.

De sâmbătă dupamiază m-am încuiat în casă după ce am terminat treaba la laborator și n-am mai ieșit deloc. Mi-am petrecut paștele singur, cu multe sticle de vin, anxiar și crenvurști cu muștar. Am simțit mai mult ca oricând nevoia de izolare. În același timp am avut puterea în anumite momente când simțeam că plonjatul de la etajul 8 mă poate scoate din stare, să scriu cuiva, boss, simt nevoia acută să fac o tâmpenie, nu trebuie să vii să mă ții legat de calorifer sau ceva, dar vreau să știi că simt să fac asta. Și că sper să dacă ți-o zic și o aud, mă mai gândesc puțin înainte. Și m-am mai gândit. E miercuri și încă's aici să scriu chestia asta.

Dar e o nesiguranță cu care trăiesc și eu, și oamenii dragi din jurul meu care-mi sunt alături și cărora le mulțumesc. E o nesiguranță pe care n-o poate preveni nimeni. O secundă de ultra slăbiciune poate deveni o tragedie. Și, din nou, nu e nimeni vinovat pentru asta.

Așa că, dacă vreodată-mi iese, sper să nu citesc d'acolo din iad comentarii despre unde au fost prietenii mei când am avut nevoie. Sunt aici, vă asigur eu. Și mama e aici. Și tata. Și bunica. Mă sună zilnic și-mi spun zilnic că mă iubesc și mă încurajează să mai pot o zi, să mai fac un pas. Se asigură zilnic că știu că-mi sunt alături și că ar face orice este uman posibil să mă vadă fericiti. Dar sunt neputincioși în fața depresiei. Din păcate.