Responsabilităţile sunt pentru proşti!

O prietenă de-ale mele caută încă un tânăr care vrea să muncească pentru un proiect nou, jurnalistic, Pulsul Ieşean. Şi se plângea că nu găseşte, ceea ce nu mă miră absolut deloc.

O să fac pe nenea ăla enervantu’, care locuieşte într-o altă ţară europeană şi căruia îi este imposibil să nu observe diferenţele cantitative şi calitative dintre România şi ţara în care trăieşte.
Ei bine, poate că o să-mi pun în cap nişte oameni după ce voi publica articolul ăsta, ceea ce e şi normal într-o oarecare măsură.

Tineretul NU vrea să muncească. E o realitate dură de care ne lovim şi care ne afectează mai mult decât realizăm. E dificil să scoţi un tânăr din casă dacă nu-i oferi “caşcaval” îndeajuns încât să se facă muci în fiecare weekend într-un club. Unul de fiţă, nu oarecare. E dificil să motivez un tânăr să muncească şi să înveţe să valorifice banul. E dificil să convingi un tânăr că trebuie să plece de jos ca să ajungă sus.
Cu toţii vrem funcţii, salarii mari, un loc de muncă stabil, etc. Dar câţi dintre noi suntem hotărâţi să muncim pentru ceea ce vrem?

O să dau, inevitabil, vina pe părinţi, care joacă un rol cheie în dezvoltarea copilului pe plan profesional. Cunosc nenumărate cazuri în care părinţii merg pe principiul, “lasă, de ce să meargă copilul să muncească, să facă voluntariat, să experimenteze, să exploreze şi să vadă cum se câştigă banul, îl ţine mama şi tata cu bănuţi şi după ce termină şcoala, ‘mnezo cu mila”.

Eh, aici consider că facem un lucru total greşit. Nu zic să nu-i oferi copilului bani, la vârsta adolescenţei mi-aş fi dorit şi eu să am susţinere financiară şi să-mi zbengui funduleţu’ prin cluburi, dar astăzi le sunt recunoscător alor mei că n-au făcut-o. Am înţeles atunci că trebuie să muncesc, să ştiu cum se câştigă banul şi să-mi explorez corpul şi mintea astfel încât să înţeleg mai uşor ce pot face, care ar trebui să fie vocaţia mea şi cum pot câştiga ce-mi doresc. Am schimbat job-uri, majoritatea prost plătite sau chiar deloc plătite, doar ca să capăt experienţă şi să explorez cât mai mult, să-nţeleg dacă ăla e drumul meu sau o iau de la zero. Sunt din nou în ipostaza în care trebuie s-o iau de la zero pentru că îmi doresc altceva. Îmi doresc mai mult şi sunt dispus să profit de ceea ce am acumulat până acum astfel încât să fac mai bine pe viitor.

Mentalitatea noastră, a românilor, este una delăsătoare. Nu ne învăţăm copiii să fie responsabili. Cât trăieşte mama şi tata, o să-ţi fie bine, micule. P’ormă îţi spargi tu capul. De ce aşa?

Trăiesc într-o ţară în care copiii sunt responsabilizaţi de mici. Din dată ce împlinesc vârsta de 15 ani, se pot angaja ca elevi oriunde. Sunt încurajaţi de părinţi, chiar şi de cei bine înstăriţi, care ar avea posibilitatea să-şi ţină copilul acasă, să muncească! Tinerii lucrează în diverse domenii weekendurile şi vacanţele. Majoritatea adolescenţilor părăsesc locuinţa familiei de la vârsta de 16-17 ani în sus. Sunt extraordinar de rare cazurile în care la 20 de ani, cineva mai locuieşte cu părinţii. Muncesc, fac voluntariat, explorează, se definesc ca adulţi. În continuare, în ciuda faptului că muncesc, îşi trăiesc din plin tinereţea şi adolescenţa, îşi permit să piardă şi nopţi prin cluburi sau baruri, fără ca lucrul ăsta să-i afecteze.

Noi mergem pe principul care spune că ai noştri copiii trebuie să-şi trăiască viaţa. “Lasă, că are timp să muncească, să se mai bucure de libertate cât mai poate”. Mi se pare total greşit şi prostesc. Copilul responsabil de astăzi e adultul de succes de mâine. Învaţă-l să profite de situaţii care-l pot ajuta pe viitor. Învaţă-l să profite de şansele care i se oferă pe tavă şi pe care tu nu le-ai avut. Învaţă-l ce înseamnă balanţa între muncă şi distracţie. Învaţă-l ce înseamnă responsabilitatea şi cât contează pentru viitorul lui.
Faptul că-l ţii în puf, că-i dai bani de club, că-l ţii în casă după ce şi-a terminat studiile cu scuza tâmpită că munceşti tu pentru el, că d’aia eşti părinte, nu îl va ajuta pe când tu nu vei mai fi. Şi chiar dacă eşti, gândeşte-te că poate într-o zi n-o să-l mai poţi ajuta. Vei fi în imposibilitatea de a-l mai susţine financiar, iar el se la lovi cu capul de realitatea vieţii. De faptul că suntem oameni şi nu putem fugi de responsabilităţi pentru totdeauna. Vrei să înveţe asta forţat de împrejurări, să ajungă în momentul de panică în care habar n-are ce face cu viaţa lui şi nici măcar cu ce se mănâncă?

Când o să-ţi dai seama că menajatul ăsta n-aduce nimic bun?
Ne uităm puţin imprejur? Ne-am învăţat copiii că are tata bani şi totul se rezolvă.
“Trăieşte-ţi tinereţea, tată. Fute cât mai mult, îţi dă tata bani de prezervative. Tu fii fericit. Ce-o veni mai târziu, om vedea cum ne descurcăm.” – un tată către fiul lui. Nu mănânc căcat, eram de faţă.
“Ne descurcăm” nu e ceea ce trebuie să audă un adolescent. Sincer. Încearcă cu “Învaţă să te descurci. Suntem aici dacă ai nevoie de noi.” Sună mai bine, zic eu. E bine să ştie că sunteţi acolo şi-l susţineţi dacă are nevoie, dar nu să profite că sunteţi mereu acolo şi n-are niciun stres în a-şi rupe puţin oasele pentru a face ceva.

S-ar putea să vă placă și

3 Comments

  1. Foarte corect ceea ce spuneti, numai ca sunt cateva nuante.
    Eu locuiesc in Londra si lucrez intr-un market. Muncind 3 nopti pe saptamana imi permit o viata linistita si doua concedii pe an (trei daca-l iau in calcul si pe cel din Romania). Problema e ca in Romania dintr-un salariu obisnuit nu iti permiti. Si atunci, pe undeva, asa imi explic dorinta parintilor de a le asigura copiior un pic de libertate in adolescenta. Pentru ca o data intrati in hora, le va fi greu sa mai aiba timp de altceva decat de muncit pentru a plati facturi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *